vineri, 6 aprilie 2012

Mi-e dor

 Mi-e dor de copilărie, de zilele alea bune când ne strângeam toţi puştanii din bloc afară şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea, şotron, tenis de picior, mima, leapşa, flori, fete şi băieţi, Omu' negru, când ne strângeam toţi maşinuţele şi făceam garaj supraetajat sau parcări pentru ele, când jucam gropiţa sau la perete/la zid şi ne pierdeam monedele strânse special pentru jocurile de genul, când ieşeam cu bicicletele şi făceam întreceri până se lăsa seara, când făceam schimburi de abţibilduri pentru diverse albume sau de cărţi de joc Yu-Gi-Oh! sau de jucării, când efectiv începeam să alergăm de nebuni şi inventam pe loc un joc cu reguli de nu ştiu unde născocite, când intram toţi în casă la ora două fără cinci după amiaza pentru că începea Dragon Ball pe TVR, ca apoi după 20 de minute să reieşim afară zgomotoşi şi bucuroşi că se întâmplase ceva anume în episodul respectiv, de momentele alea când ne jucam şi strigam "PIUAAA!!!" şi fugeam în casă pentru a bea apă rece, din cauză că eram prea încinşi de afară, doar ca să ne spună părinţii "Nu bea apă rece imediat, mai stai cinci minute", şi alea cinci minute erau o veşnicie, când aveam doar 10.000 Lei (1 Leu nou, adică) în buzunar şi ne erau de ajuns banii ăia pentru a mânca şi bea (trăiască eugeniile, pufarinele, pufuleţii şi sucul cu paiul care ne alungau senzaţia de foame/sete), când mai furam câte o acadea, un măr sau o gumă de la tarabe, când nu aveam chei de acasă şi ne era sete şi mergeam în piaţă să bem apă de la robinetul amplasat acolo, probabil, pentru vânzători ca să-şi spele fructele şi legumele puse la vânzare, când ne certam cine bate pe cine, Batman sau Superman, când făceam oameni de zăpadă şi forturi iarna, când organizam bătăi cu apă şi ne organizam pe echipe şi ne comportam de parcă eram antrenaţi de forţele speciale, ascunzându-ne după ziduri sau maşini, când ascultam Simplu, 3 Sud Est, Animal X, Andre, Ro-mania, Valahia, Paula Seling, Cassa Loco, Holograf, Mr. President (Coco Jambo rupe maxim şi acum), SNAP, C+C Music Factory, La Bouche, Eiffel 65, Eminem, Bob Marley, Cypress Hill (avea tata o casetă pe care era Insane in the Brain şi Could You Be Loved), când îmi spunea tata de trupe şi artişti precum Queen, Michael Jackson, Vangelis, Phil Collins, The Bee Gees, Tom Jones, şi mulţi alţii şi mai apoi cumpăra CD-uri sau casete pe care erau respectivii, când mergeam în parc şi de fiecare dată reuşeam să mă distrez, chit că făceam aceleaşi lucruri de fiecare dată, când nu aveam muzică de tot căcatul ca acum, cu siniştrii de genul Justin Bieber, Tokio Hotel, Miley Cyrus, Lil' Wayne sau Nicki Minaj, de consola Nintendo (originală, cred că eram singurul cu aşa ceva din oraş) adusă din Germania de un prieten de-al lui tata, pe care mă jucam Contra cu bătrânu' şi tancurile sau Tetris cu mama, când aveam desene bune la TV cu ajutorul cărora am învăţat engleză şi jucării faine, dulciuri şi benzi desenate care acum au fost uitate, când mă bucuram nespus că mă jucam Solitaire, Minesweeper sau Prince of Persia pe calculator la tata la serviciu sau când intram pe net de la mama de la serviciu, când aveau ai mei magazin şi mâncam eu ca un şoarece marfa înainte să o scoată  la vânzare (rodeam saci plini cu pungi de pufuleţi într-o parte unde nu se observa, apoi mâncam pufuleţi, unul câte unul, pentru că doar aşa reuşeam să-i scot prin gaura pe care o făceam), când era o singură pizzerie în oraş şi acolo aveau a doua cea mai bună pizza, când îmi făceau mama sau mamaie pizza, aia fiind evident cea mai bună.

 Ţie de ce îţi e dor?

2 comentarii:

Ana Luiza spunea...

Imi place ca ai scris toate aceste lucruri despre care am vorbit noi de atatea ori, la vara hai sa traim exact asa cum era cand eram mici.

Ovi spunea...

Merge!